Scriitorul Tudor Octavian


Creația lui Lucian Pop în Târgu Mureș :

O colecție cu statură de muzeu

      Pictura românească laică de după 1800, așa cum a fost ea valorizată instituțional de-a lungul timpului în expunerile de la Muzeul Național din București, a beneficiat de toate protocoalele și de prestigiul unei partituri de patrimoniu. Colecțiile particulare dar și selecțiile mai restrânse din muzeele de provincie au fost interpretări, mai mult sau mai puțin convingătoare, ale acestei partituri estetice cu regim sacralizant.
Pentru toată lumea și ca un lucru de la sine înțeles, colecțiile Muzeului Național contau ca fiind constituite numai din opere reprezentative. Condiția de muzeu întâistătător a suportat toate presiunile și chiar represiunile mai multor ideologii – precum acelea ale „realismului socialist și ale „specificului național” – dar și așa un inventar de referință a rezistat la toate ingerințele politicului. Muzeul Național din București este garantul unui fond de reprezentare esențială, dar nu toate lucrările din expunere și din depozite onorează acest criteriu.
Faptul că aceleași și aceleași „opere reprezentative”au fost reproduse decenii de-a rândul în toate cataloagele de muzee, în cărțile de istoria artei românești și în nenumăratele alte tipărituri de largă popularizare, a avut un rol cardinal, de construcție și de stabilizare a unor repere stilistice, dar și unele consecințe restrictive până la exces.
Reprezentativitatea a trecut în secundar varietatea și chiar creativitatea în stadiile ei de răscruce. Dovadă și timidele primenirile periodice din expunerea curentă.
      Relația cu partitura muzicală de formulă patrimonială se impune. Așa cum nu e nevoie de o întreagă orchestră pentru a recunoaște și a trăi plăcerile unei muzici de repertoriu universal, tot astfel poți realiza românitatea unei colecții private având doar câteva pânze ale marilor nume. Un alt paradox al reprezentativității e efectul limitativ. Marele public al concertelor simfonice asociază numele lui George Enescu numai de Rapsodia a 2-a. Chiar și în cazul pictorilor, ale căror opere din Muzeul Național din București au regim de icoane culturale și garanția unei compatibilizări valorice cu marea pictură a lumii, e sesizabil acest recurs limitativ. Astfel știe oricine român, nu contează ce instrucție are, că Nicolae Grigorescu e autorul celebrului ”Car cu boi”, deși artistul a semnat nu o singură lucrare în temă, ci zeci, iar copiile și falsurile au inundat colecțiile. Pentru același public, care îndeobște nu face deosebirea între o floare și alta, Luchian e pictorul ”Anemonelor”, și e destul pentru a –i fi certificat geniul.
      Piața artei de după 1900 a circulat și promovat, în primii ei ani, mai ales lucrări cu accent stilistic amintind de pictura de muzeu și de imaginile reluate până la sațietate de cărțile de artă editate până aici.
      Sațietatea are față și revers. Marele public, dar și o bună parte din profesionalii domeniului, manifestă, la apariția pe piață a unor nume și a unor opere cu un impact afectiv și estetic primenitor, un sentiment de uzurpare de drepturi. Are loc un gen de solidarizare în concept cu trecutul, mai bine zis cu creația unor pictori de rang mare ai perioadei interbelice. Unii colecționari vârstnici, care au mizat numai pe notorietățile artei interbelice precum și pe producția unor creatori de școală – precum Baba și Ciucurencu – au fost nu numai rezervați în opinii la fenomenul – inevitabil, de altfel – al reconsiderării vechilor ierarhii valorice, ci și cu vehemență împotrivă.
Situația, cum era și de așteptat, a motivat noile generații de amatori de artă și de colecționari la mai multe genuri de îndrăzneli, prima și cea mai productivă fiind înmulțirea de la câteva zeci la câteva sute a numelor de pictori care meritau o altă luare în seamă. E destul să amintim că, într-un totalizator al artiștilor plastici prezenți cu opere în licitații – pictori clasici, moderni și contemporani, graficieni și sculptori – realizat de prima Casă de profil din Capitală, pentru anii 1991 – 1995, figurau doar 107 nume, deși numai în primul ei secol de la înființare Școala superioară de Arte Frumoase din București înregistra circa 3.000 de licențiați.
      Toate acestea trebuiau spuse, pentru a înțelege atât orientarea colecției lui Lucian Pop, cât și determinările spirituale ale creatorului ei. Iar dacă aducem în discuție termeni precum autori de colecții și creatori de colecții e întrucât deciziile de piață pe care trăiesc acești pasionați ai ideii au foarte multe asemănări cu ale pictorilor cu vocația inovațiilor.
      Lucian Pop este așadar unul din acești nu puțini colecționari de formulă nouă care, respectând toate marile nume ale picturii românești de muzee a procedat la unele reconsiderări, foarte emancipate estetic, ale întregului de operă al acestora. Românitatea picturii lui Ștefan Luchian, bunăoară, a fost statuată în conștiința culturală printr-un număr de lucrări care i-au afectat esențialul formației și anume europenismul și modul inovator. O seamă de imagini, cu prezență practic oficializată în toate cărțile despre artist și comentate ca definitorii pentru geniu, cum ar fi „La împărțitul porumbului”, ”Lăutul”, ”Peisaj la Brebu” sau „Ghereta Filantropiei” nu mai emoționează ca altădată, dacă vor fi emoționat cu adevărat cândva. În schimb, portretul „Pierrot”, din colecția lui Lucian Pop, achiziționat dintr-o licitație de poveste la Artmark și reprodus pe afișul înalt cât tot Bruckenthal-ul cu prilejul expunerii colecției din Târgu Mureș în iunie-august , 2013 , în faimosul Muzeu sibian dovedește cu prisosință compatibilitatea talentului lui Luchian cu ce-i mai rafinat și proaspăt în pictura franceză a epocii. În multe din acuarelele, pastelurile și picturile timpurii ale lui Luchian e vădit că artistul a avut cultul lui Manet, chiar dacă atestările acestui cult sunt discrete.
Nu-i tocmai simplu și nici momentul unei definiri de detaliu a noilor generații de colecționari. Cât despre rațiunile și mijloacele cu care s-au constituit aceste precipitate „strânsuri de cadre ” – cum li se zicea la mijlocul veacului al XIX-lea colecțiilor – e mai bine să amânăm cercetarea. Fapt e însă că legislația statului democratic, care garantează proprietatea, a stimulat nu numai colecționatul, ca împlinire spirituală și investiție, ci și o mare varietate de direcții în nobila patimă a colecționatului .
Lucian Pop s-a angajat în cea mai ambițioasă aventură culturală de pasionat și anume în structurarea unei colecții de pictură care tinde a rivaliza cu simezele unui muzeu.
      Ambițiile omului de cultură cer un climat favorizant și o relație cu piața operelor de artă mizând pe consecvență și instrucție. Deși piața artei în România e în formare cu doar câteva din instituțiile și articulațiile active care i-ar da dreptul de a se chema astfel, licitațiile celor trei sau patru case în funcțiune și cu o bună certificare în legi au reușit o reconsiderare extrem de incitantă a interpretărilor unei partituri ce părea prohibitivă. Altfel spus în resuscitarea a unui fond foarte bogat de opere care nu avuseseră, preț de jumătate de veac, și un regim muzeal agreat. Evoluția pieței i-a determinat pe noii colecționari la unele scenarii de achiziții care până în 1990 n-ar fi fost posibile. Iar ce-i cu adevărat semnificativ în oferta de piață a perioadei e abundența unor lucrări care întregesc un patrimoniu reprezentativ cu piese de frapantă originalitate. Aceasta e dominanta multora din licitațiile și vânzările din galerii ale deceniilor de după 1990, originalitatea unor abordări stilistice și tematice. Un adevărat suflu vital într-un patrimoniu ce părea mai plin de graniți, decât de deschideri în relația cu arta continentului.
      În muzeele de științe naturale realizăm tendința de exhaustivitate dublată de o sistematizare riguros științifică a multora din colecțiile de geme, de viețuitoare mărunte, de tot neamul de naturi colectibile. În colecțiile de artă, chiar și în cele existând în muzeele de prestigiu absolut ale planetei, o anume idee de sistematizare a materialului e sesizabilă. Oricât de bogate ar fi însă marile muzee, excelența pieselor din expunere compensează imposibilul unor prezentări exhaustive.
      Păstrând proporțiile, avem îndreptățirea să spunem că noile clase de colecționari au avut în sfârșit posibilitatea și chiar șansa achiziționării de excelențe, și nu doar din vechile ierarhizări valorice, devenite prin lucrarea vremurilor și a acumulărilor culturale instituționalizate. Aceste noi clase de colecționari au avut dintr-odată acces la perioade întregi din creația clasicilor și a multor pictori redutabili ignorate sau considerate „nereprezentative”. Ca să poți îndrăzni la un tipar al colecției cu accent personal, trebuie să ai de unde alege.
      Lucian Pop a realizat repede importanța și calitatea ofertei de picturi din afara criteriilor muzeale în funcțiune și și-a împlinit colecția cu piese ce duc la o definire mult mai generoasă, în condiția sa europeană, a acelui patrimoniu de rezervă. Noii colecționari au acest merit major, cum spuneam și mai înainte, al activării unui patrimoniu în așteptare, care altfel ar fi vegetat și ar fi afectat adevăratul portret al marelui artist.
      Mai trebuie spus, cu toată îndreptățirea pe care ne-o permite mersul pieței, că un demers mai nuanțat al cercetării gândirii plastice a lui Nicolae Grigorescu, bunăoară, îi va tulbura în continuare pe colecționarii din generațiile vârstnice, dar îi va motiva pe cei din noile generații la achiziții neconvenționale. Dovadă și orientarea spre portretistică a acestor colecții noi și rezervele la banalul dar foarte elogiatul peisaj rural al pauperității.
Lucian Pop a intuit devreme soluția unei colecții unde lucrările clasicilor ies din aceste paradigme stilistice îndelung frecventate. Achiziționând în secvențe scurte de timp și geografice lucrări ale contemporanilor, Lucian Pop și-a legitimat cu prisosință opțiunile și pentru patrimoniul „în adormire”.
      Un prim parcurs în colecția sa impune printr-o idee bine condiționată, de echilibru în veac. Varietatea susține relația de continuitate. Multe colecții ne spun cine este și ce iubește colecționarul dar selecția Lucian Pop, pe răstimpul a două veacuri de pictură în România, ne spune și cum există această artă în context valoric continental. Lucian Pop deține acum cel mai elaborat tablou-compoziție de Tonitza, – Pe verandă – dar și cel mai munchenez și mai ambițios tablou al lui Sava Henția – Frații. Nu numai artiștii ajung să se cheme clasici. Devin clasice și colecțiile care le perpetuează eminența. Ulcica cu flori de câmp de Andreescu a contribuit la clasicizarea unor colecții iar astăzi, la Târgu Mureș, transferă ceva din spiritualitatea aleasă a lumilor prin care a colindat. Așa cum în muzică există un auz absolut, delicata creație andreesciană probează și existența unui văz de pictor în absolut .
      Lucrări cu mult accent stilistic semnate de Nicu Enea, Emilian Lazaresco, Vermont, Artachino, Ștefan Popescu , Ștefan Dumitrescu, Steriade, Mutzner și alte notorietăți asemenea acestora rețin și prin ceea ce aș cuteza să le numesc subtile abateri de la metodă. Abateri ce trimit imediat cu memoria la fondul cel mai comentat de operă, sugerând în același timp unele direcții pe care ar fi fost să le ilustreze dacă vremurile le-ar fi fost artiștilor mai prielnice.
      Talentul de colecționar al lui Lucian Pop are unele specificități ce ne conduc cu prezumția la o viziune. La un statut muzeal al întregului expus în ziua în care va avea acces la el și un public mai mare. Nu-i numai o prezumție. Pe coperta celei de a doua ediții a expunerii de la Bruckenthal, ediție, cum ar zice un scriitor, „ revăzută și adăugită”, titlul o spune destul de angajant : Clasici, Moderni și Contemporani.
      Aici, la compartimentul Contemporani, avem dimensiunea incitantă a proiectului. Nu cred că greșesc – din câte am reușit să cunosc – afirmând că la Târgu Mureș, în sălile colecției Lucian Pop vedem un desfășurător profund elocvent al picturii românești din ultimele trei-patru decenii, într-un climat democratic și totodată seducător cum nu-l are nici măcar Muzeul bucureștean de Artă Contemporană. Putem zice fără grija greșelii că în colecția Lucian Pop vedem cum se pictează nu numai în Capitală ci în toate cele direcții geografice cardinale. Un autor de carte de artă ilustrată cu tablourile achiziționate de Lucian Pop de la pictorii zilei și de la cei nu de mult trecuți în clasicizare găsește la Târgu Mureș un complet de imagini pe care nu l-ar putea obține nici colindând toate colecțiile și muzeele din țară.
      Iar lucrurile nu se opresc aici, întrucât Lucian Pop e foarte activ în interpretarea acelei partituri de reprezentativitate de care aminteam în deschiderea acestui text. Colecția sa are toate meritele butadei care ne învață că numai spiritul sporește prin consum.